Cât de mult poate face și la cât de mult sex poate visa un om? Există norme care să stabilească asta? Dacă mintea cuiva ajunge să fie bântuită încontinuu de astfel de gânduri și corpul i se sleiește de puteri în urma trecerilor repetate la act, de vină este oare un exces de impuls sexual sau, dimpotrivă, o slăbiciune a capacității de procesare psihică a acestuia?

Sunt întrebări de când lumea și mai ales de când există societatea, care, după cum spune fondatorul psihanalizei, Freud, se întemeiază tocmai pe lupta trebuinței de supraviețuire cu trebuința de sex. Însă ceea ce se numește acum hipersexualitate sau dependență de sex a intrat în discursul public relativ recent, cam de când revoluția sexuală a anilor hippy a început să se transforme în opusul ei!

În discursul și în imaginarul de la noi, ideea de hipersexualitate a pătruns venind din zona americană, iar popularitatea conceptului a fost consfințită de un cunoscut serial cu un actor celebru, David Duchovny, care s-a declarat el însuși afectat de această nouă calamitate.

Gurile rele spun însă că de fapt legitimarea (inclusiv prin aportul decisiv al filmului) a venit ca o necesitate mai curând politică. Scandalurile sexuale de la Casa Albă cu președintele Bill Clinton și cele din lumea factorilor de decizie de la Hollywood, cu producătorul Harvey Weinstein, au forțat niște încercări de „albire“ cvasipsihiatrică a comportamentului protagoniștilor, care din infractori sau transgresori ai normelor comportamentale prescrise de funcția lor au devenit victime ale unor pulsiuni pe care nu le pot controla, bolnavi care au nevoie de terapie.

Voci influente în psihiatria americană au solicitat introducerea în nomenclatorul oficial al maladiilor psihice a hipersexualității, ca dependență de proces (cum sunt bulimia sau dependența de jocurile de noroc), spre 
deosebire de dependența de substanțe (toxicomanie).

Sex la prima vedere. E bine? E rău? E normal?

Totuși, această încercare întâmpină serioase rezistențe din partea comunității psihiatrilor, care cer încă dovezi ale unor modificări serioase ale fiziologiei cerebrale sau indicii obiective ale gradului de severitate al acestei presupuse tuburări și susțin că nu este suficient să existe „grupuri de terapie“ ca să existe și o maladie pe care ele s-o trateze.

Ce face dintr-un om 
preocupat de sex un dependent de sex care ar putea cere terapie?

În primul rând, caracterul disfuncțional social: impulsul sexual 
îi ocupă toate gândurile, tot câmpul psihic, tot orizontul fantasmatic și ca urmare:

▶ Că este vorba fie despre activitate fizic sexuală (de orice fel – hetero, homo, auto sau cu obiecte), fie de manevrele preparative pentru a desfășura o astfel de activitate sau de consum de pornografie pe toate căile, persoanei respective nu îi rămâne loc și timp pentru alte preocupări dezirabile social. Pe scurt, nu spunem despre un bărbat că este „hipersexual“ dacă are și relații hetero- și homosexuale, și fantasme fetișiste, dar între timp desfășoară o activitate profesională strălucitoare în domeniul bancar, de exemplu.

Mai degrabă poate trece drept „hipersexual“ unul care are preocupări strict heterosexuale, dar acestea îi ocupă toată viața și ajunge să nu se mai poată concentra la nimic altceva pe lume.

▶ Impulsul sexual nu găsește întotdeauna mijloacele de satisfacere, ca urmare, persoana respectivă poate cădea în comportamente ilegale sau în alt mod reprobabile, cam în același fel în care se întâmplă cu dependenții de droguri, care se simt constrânși să-și procure substanțele indiferent de mijloace.

Apoi, dependența presupune un caracter „calmant“: sexul este practic singura consolare a persoanei respective în situații de stres, de discofort. Sexul este răspunsul la orice (după cum pentru bulimic mâncarea este răspunsul la orice!).

▶ Vorbim de impulsul sexual în genere: nu vom numi hipersexualiate fantazarea homosexuală a unui heterosexual și nu vom include fantasmele fetișiste sau de alt fel în rândul manifestărilor „hipersexuale“ ale unui homosexual decât dacă acesta nu ajunge să fie dominat de aceste fantasme și poate duce o viață împlinitoare. Totuși, nu există prea multe dovezi care că arate că impulsul are asupra dependentululi de sex consecințe asemănătoare cu cele pe care le are impulsul de umplere asupra bulimicului, de exemplu.

▶ Mai degrabă avem de-a face cu un discurs de tipul „impulsul mă cotropește, e prea puternic pentru mine, nu pot rezista. Oricât aș vrea să fac sau să gândesc altceva, nu pot să văd și să fac decât sex sau ceea ce duce direct la sex. Am promis că mă îndrept, fac eforturi, dar e mai puternic decât mine“.

Unde am mai auzit un așa discurs? Unde altundeva decât în depozițiile „posedaților“? Suntem în plin discurs medieval: un demon pune stăpânire pe victima sa, o împinge continuu în păcat.

Pe scurt, de la sexul ca plăcere infinită, visul orgasmic al anilor hippy a ajuns peste o buclă de 30 de ani, deci la următoarea generație, la sexul ca un soi de pedeapsă, un impuls cu care nu avem ce face, care nu aduce satisfacție.