În ultima vreme, se vorbește tot mai mult despre copii care sunt abuzaţi de către alţi copii la școală, însă nu doar copiii pot fi victimele unei persoane care abuzează emoţional.
Partenerul de viaţă, cel de afaceri, un prieten foarte apropiat, soacra sau părinţii pot exercita diferite forme de presiune psihologică asupra unui adult. De cele mai multe ori, fără să-și dea seama, însă alteori cu bună știinţă, pentru a obţine cooperarea sau alte beneficii.
Violenţa emoţională asupra celor mici
Românii au o lungă tradiţie a educaţiei făcute prin pedeapsă. Expresiile „bătaia e ruptă din rai“ sau „unde dă mama crește“ definesc extrem de bine modul în care propriul nostru popor a înţeles să educe nenumărate generaţii. Poate de aceea abuzul emoţional nu este considerat o ameninţare asupra dezvoltării celui mic, uneori chiar fiind trivializat ori bagatelizat.
Unii părinţi nici măcar nu conștientizează că un comportament repetitiv care implică jigniri și reproșuri îi poate face foarte mult rău copilului. Atât de mult rău, încât stima de sine și încrederea în propriile forţe îi vor fi două noţiuni complet străine celui mic.
Comportamentul abuziv asupra unui copil se manifestă prin:
- insulte, ameninţări, umilirea în public;
- atitudine dominatoare a părintelui, ameninţarea cu abandonul;
- privarea de afecţiune, sprijin și empatie, cuvinte drăgăstoase ori laude;
- reprimarea emoţiilor copilului, interzicerea furiei sau a plânsului aunci când copilul are o suferinţă;
- ridiculizarea trăirilor sau a nemulţumirilor lui;
- impunerea unor standarde de comportament ori de rezultate școlare greu de atins și a unui set riguros de pedepse dacă ele nu sunt îndeplinite;
- controlul absolut asupra tuturor deciziilor (cum se îmbracă, ce mănâncă, cum se joacă etc.) și acţiunilor, chiar și atunci când copilul se apropie de adolescenţă.
Nici adulţii nu sunt la adăpost!
Se spune că, la rândul lor, abuzatorii au fost victimele unui lung șir de privaţiuni, jigniri sau chiar ai violenţei fizice ori sexuale. De aceea, ei ajung să repete aceste obiceiuri odată ce devin maturi, din postura de părinţi, soţi, soţii, socri ori de prieteni sau parteneri de afaceri. Ba, mai mult, unii dintre noi pot deveni victimele abuzului emoţional exercitat de superiori la locul de muncă.
Toate acestea duc la înstrăinare, anxietate, scăderea stimei de sine și, în final, la depresie. Pentru a evita tragediile ce pot decurge dintr-o astfel de atmosferă stresantă și sufocantă, trebuie ca mai întâi să recunoaștem semnele abuzului emoţional pe care alţi adulţi îl pot face asupra noastră. Iată doar câteva exemple!
- soţul este extrem de gelos, intruziv, te urmărește și îţi controlează întreaga existenţă;
- soacra este în permanenţă nemulţumită de atitudinea ta în familie, îţi reproșează că nu te îngrijești cum trebuie de casă și copii;
- partenerul/-a de viaţă neagă în permanenţă ceva ce tu știi că este adevărat referitor la întâmplări care te au drept subiect;
- partenerul de afaceri te acuză pe nedrept că iei decizii neinspirate și că ești cauza pierderilor financiare;
- partenerul de viaţă îţi spune că ești motivul neîmplinirilor sale profesionale;
- părinţii îţi cer respect sau își impun punctul de vedere în chestiuni care ţin de viaţa ta personală;
- părinţii sau partenerul de viaţă devin indiferenţi la nevoile sau strigătul tău de ajutor.
Citește și: Ce trebuie să știm despre violența domestică
Cum ieși dintr-o relaţie abuzivă
De cele mai multe ori, victimele agresiunilor emoţionale nu reușesc să pună capăt relaţiilor care le fac rău fie pentru că nici măcar ele nu sunt convinse că au motive suficiente s-o facă, fie pentru că legătura dintre ele și abuzator este mult prea strânsă – ori pur și simplu este vorba copii, dependenţi de părinţi. O astfel de victimă se numește codependent, persoană a cărei viaţă va fi mereu dictată de comportamentul agresorului.
Trăsăturile unui codependent includ: nefericirea în relaţie, dar frica de a căuta alternative, ignorarea propriilor nevoi în favoarea dorinţelor celorlalţi, reprimarea sentimentelor pentru a nu isca discuţii, acceptarea situaţiei de teama singurătăţii, inducerea unui sentiment fals de vină pentru ceea ce se petrece (valabil mai ales în cazul celor mici), apărarea abuzatorului în faţa dovezilor aduse de terţi că situaţia a depășit graniţele normalului.
Pentru a ieși dintr-o astfel de relaţie, o victimă are de străbătut o cale lungă ce trebuie să înceapă cu recunoașterea semnelor de abuz și a faptului că nu este vinovată pentru tot ce se petrece.
Apoi, va trebui să caute resurse emoţionale și psihice pentru a se desprinde încet din acest cerc vicios, cu punerea propriei persoane pe primul plan și impunerea unor graniţe care nu trebuie depășite de nimeni.