Scrisoarea lui Ernest Hemingway catre F. Scott Fitzgerald. Detalii

Ți s-a întâmplat vreodată să simți că nu ești suficient de bună la jobul tău, deși rezultatele spun cu totul altceva? Frica aceea surdă că, într-o zi, colegii sau șeful vor descoperi că ești doar o fraudă poartă un nume clar. Sindromul impostorului nu este o invenție a generației noastre, chiar dacă termenul a apărut abia în anii 1970. În 1934, unul dintre cei mai mari romancieri americani din toate timpurile primea o scrisoare plină de onestitate brutală, menită să îl trezească la realitate.

Un eșec perceput și presiunea perfecțiunii

F. Scott Fitzgerald a suferit de o lipsă cronică de încredere în sine pe tot parcursul carierei sale. Deși astăzi considerăm The Great Gatsby o capodoperă absolută, la publicarea sa din 1925, primirea a fost mai degrabă călduță.

Iar presa vremii nu l-a menajat deloc. Un titlu de ziar titra tăios: „Ultima lucrare a lui Fitzgerald este un eșec”.

Să fim sincere, o cronică de genul acesta te poate pune la pământ, indiferent de domeniul în care lucrezi. Parțial din această cauză, scriitorul s-a frământat timp de nouă ani până să publice următoarea carte. În toată această perioadă, s-a luptat cu probleme de sănătate mintală, cu alcoolismul și cu dificultăți majore în căsnicie. Când în sfârșit a publicat Tender Is the Night în 1934, nu era deloc fericit cu rezultatul. Își pusese o presiune uriașă pe umeri, dorindu-și să scrie cel mai bun roman american din toate timpurile.

Numai că perfecționismul extrem vine mereu la pachet cu anxietatea. Îngrijorat că nu va mai scrie niciodată ceva la fel de bun ca Gatsby, i-a cerut părerea unui prieten. Nimeni altul decât Ernest Hemingway.

Critica onestă pe care doar un prieten adevărat ți-o poate oferi

Răspunsul a venit rapid și fără prea multe menajamente. Într-un articol recent semnat de Upworthy, este analizată exact această dinamică fascinantă dintre cei doi giganți literari, adesea considerați a avea o relație de tip „prieten-inamic”.

„Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut”, i-a scris Hemingway, extrem de direct.

A continuat apoi pe parcursul a mai multor paragrafe să îi explice unde a greșit, acuzându-l de „trișat” și reproșându-i că a umplut romanul cu „lucruri bune… De care nu avea nevoie”. Dar după această avalanșă critică, tonul s-a înmuiat. „Este mult mai bună decât spun eu. Dar nu este la fel de bună pe cât poți tu să faci.”

Și exact aici intervine acea perspectivă care te face să te oprești puțin din agitația zilnică. Hemingway îi oferă un sfat absolut genial despre cum să treci peste teama că ești un impostor.

„Pentru numele lui Dumnezeu, scrie și nu-ți face griji despre ce vor spune băieții, nici dacă va fi o capodoperă sau ce va fi. Eu scriu o pagină de capodoperă la nouăzeci și una de pagini de rahat. Încerc să arunc rahatul în coșul de gunoi. Tu simți că trebuie să publici porcării ca să faci bani pentru a trăi și a-i lăsa și pe alții să trăiască.”

Chiar și el, care publicase deja titluri uriașe precum The Sun Also Rises și A Farewell to Arms până în acel punct, recunoștea că procesul creativ este plin de eșecuri. Oricine improvizează din mers, chiar și cei mai buni din domeniu.

Iar încurajările nu s-au oprit aici. Hemingway a ținut să îi amintească de valoarea lui reală. „Scott, scriitorii buni revin mereu. Mereu. Ești de două ori mai bun acum decât erai pe vremea când credeai că ești atât de minunat. Știi că nu am avut o părere prea grozavă despre Gatsby la acea vreme. Poți scrie de două ori mai bine acum decât ai putut vreodată. Tot ce trebuie să faci este să scrii cu adevărat și să nu-ți pese care este soarta sa…. Continuă și scrie.”

Planul de compasiune și cum gestionăm suferința

Astăzi, pentru a combate frica de eșec, folosim adesea afirmații pozitive de tipul „Aparțin acestui loc.” (Azi, în România, o ședință de terapie în care dezbați fix aceste frici de inadecvare te costă între 200 și 350 de lei, dar pe atunci scriitorii se bazau pur și simplu pe scrisori și prietenii complicate).

Psihologii moderni recomandă o strategie bazată pe dovezi numită „plan de compasiune post-greșeală”, care te ajută să mergi înainte cu încredere după ce ai dat greș. Aceasta presupune să accepți că nimeni nu este perfect și că o căzătură nu înseamnă că nu îți meriți locul.

Dar Hemingway avea propria lui metodă de a-și motiva prietenul, îndemnându-l să își folosească durerea. „Uită de tragedia ta personală. Toți suntem nenorociți de la bun început și tu, în special, trebuie să suferi ca naiba înainte de a putea scrie serios. Dar când ai parte de acea suferință blestemată, folosește-o.”

Între noi fie vorba, e greu de spus dacă lucrurile s-au îmbunătățit cu adevărat pentru Fitzgerald pe termen lung. Publicația LitHub notează clar soarta lui. „și-a încheiat viața prea scurtă făcând muncă de duzină la Hollywood pentru a se descurca cu banii, înainte de a muri, în mare parte uitat, cu ultimul său roman rămas neterminat. Viața lui a fost mult timp privită ca o tragedie clasică, o ascensiune plină de farmec, o prăbușire brutală.”

Însă acest final trist nu a fost din cauza lipsei de sprijin din partea prietenilor săi. Hemingway a mărturisit mai târziu într-o notă amară. „Am încercat mereu să-l fac să muncească și să-și spună adevărul cel puțin lui însuși”. Pentru ca apoi să adauge, resemnat. „Ei bine, la naiba cu toate astea.”

Când te blochezi data viitoare într-un proiect la birou sau simți că nu ești suficient de pregătită pentru rolul tău, amintește-ți proporția lui Hemingway. Pentru fiecare pagină excelentă, există alte nouăzeci și una care ajung la gunoi.