Se taie. Se ard. Se lovesc. Pare un film de groază, dar e realitatea crudă a tot mai multor tineri din România, o realitate pitită sub mâneci lungi și scuze inventate pe loc. Un strigăt mut. Părinții, șocați, confuzi, pur și simplu nu știu ce să creadă, conform HotNews.

Nu e un moft. Nici o fază. Și clar nu e manipulare. Automutilarea este, de fapt, un semnal disperat de alarmă, un colac de salvare improvizat în fața unei dureri emoționale care sufocă. Psihologul clinician Elisa Bouleanu a explicat pentru HotNews de ce un copil alege durerea fizică. De ce? Ca să poată, pur și simplu, să respire din nou.

Semnele ascunse sub mâneci lungi. Ce ar trebui să vadă un părinte

Indiciile sunt acolo. Chiar sub ochii noștri, dar refuzăm să le legăm între ele. Copilul poartă brusc mâneci lungi, deși afară sunt 30 de grade. Apar zgârieturi, arsuri, mereu explicate prin accidente stupide. Se închide în el, devine irascibil, dispoziția lui sare de la o extremă la alta. Și părintele ezită. Normal, de altfel. O fi de la școală? Poate văd eu prea negru lucrurile? Confuzia asta, deși firească, costă timp prețios, timp în care copilul se afundă și mai mult fără ajutor. „Pentru el, automutilarea nu e o soluție, ci singurul lucru care pare să funcționeze în acel moment”, subliniază psihologul.

Ironia sorții… Gesturile nu sunt mereu spectaculoase. Nu vorbim neapărat de tăieturi adânci și, de cele mai multe ori, nu e o tentativă de sinucidere. E doar o încercare stângace și disperată de a calma furtuna dinăuntru.

De ce durerea fizică devine un refugiu? Mecanismul explicat de psiholog

Cum poate o rană să aline? Un paradox, nu? Logica unui adolescent copleșit funcționează altfel. Înainte de a se tăia, el simte o presiune zdrobitoare, o acumulare de emoții pe care nu știe cum să le gestioneze: tristețe, furie, rușine, frică, totul la un loc. Un cocktail insuportabil. „Un copil sau un adolescent nu ajunge să își facă rău pentru că își dorește durerea în sine. Nu este niciodată doar despre asta”, explică Elisa Bouleanu. Adevărul este mult mai complex.

„În mod paradoxal, adolescentul își face rău pentru că durerea fizică este mai ușor de suportat decât cea emoțională”, continuă specialistul. Durerea unei tăieturi e reală. E aici. O vezi, o simți, știi de unde vine. Funcționează ca un întrerupător care oprește pentru o clipă haosul din minte, aducând o eliberare imediată a tensiunii și iluzia, fie și pentru o secundă, că deține controlul.

„Sunt mort pe dinăuntru”. Când automutilarea umple un gol

Dar există și reversul medaliei. Ce faci când nu simți prea mult, ci… nimic? Absolut nimic. Un gol imens. O amorțeală. O deconectare totală de la tine și de la viața ta, ca și cum ai funcționa pe pilot automat, fără să trăiești cu adevărat. O moarte interioară, așa o descriu mulți.

În acest context, automutilarea își schimbă rolul. „Sunt mort pe dinăuntru – spun unii adolescenți care recurg la automutilare ca să simtă ceva”, dezvăluie psihologul Elisa Bouleanu. În vidul acela, durerea fizică e o ancoră. Văd sânge. Simt că ustură. Au o reacție fizică. E dovada că încă sunt aici, că încă există. Orice, absolut orice, e mai bun decât tăcerea asurzitoare din sufletul lor.

Ce faci când descoperi? Primul pas poate schimba totul

Șocul descoperirii este devastator. Punct. Prima reacție? Panică. Furie. Vinovăție. Dar felul în care reacționezi în primele secunde poate schimba totul. Să țipi la el, să-l pedepsești sau, mai rău, să minimalizezi totul cu un „e doar o fază” sunt greșelile capitale care nu fac decât să-l izoleze și mai mult în rușinea și singurătatea lui, trântind definitiv ușa comunicării.

Ce e de făcut? Respiră adânc. Abordează totul cu calm, cu empatie. Aici nu e despre tine, ci despre durerea lui imensă. Trebuie să porți o discuție deschisă, fără să judeci, în care doar asculți ce are de spus. Apoi, pasul următor este obligatoriu: ajutor specializat. Un psihoterapeut este singurul care poate oferi familiei și copilului uneltele corecte pentru a depăși criza și a învăța cum să gestioneze emoțiile într-un mod sănătos.