Gripa a provocat 83 de decese confirmate de INSP, printre victime fiind și un copil din Vâlcea. În fața acestei realități, mulți părinți rămân blocați într-o „amânare permanentă” a vaccinării, un fenomen periculos pe care psihologii îl explică printr-o eroare de judecată: boala pare o statistică abstractă, în timp ce vaccinul este perceput ca un risc imediat și personal, scrie Adevărul.

Cifrele oficiale arată o discrepanță uriașă. Până pe 22 februarie, doar 1,3 milioane de români se vaccinaseră antigripal, dintr-o populație de aproape 19 milioane. Potrivit psihologilor consultați de Adevărul, în spatele acestei ezitări nu stă ignoranța, ci un mecanism psihologic complex, adesea omis de campaniile de informare publică.

„Dacă îi fac mai mult rău?” Frica de vină, mai puternică decât statistica

Decizia de a vaccina un copil nu este ghidată doar de date medicale, ci și de o puternică încărcătură emoțională. Psihoterapeutul adlerian Gabriela Răileanu descrie temerile frecvente pe care le aude în cabinet. „Cele mai frecvente temeri pe care le aud în cabinet nu sunt teorii elaborate, ci întrebări simple: „Dacă vaccinul îi provoacă o reacție gravă și eu am fost cea care a decis asta? Dacă îi fac mai mult rău?””, spune ea.

Acest mecanism este bine cunoscut în psihologie. Oamenii tolerează mai greu un risc asociat unei decizii personale decât unul perceput ca fiind exterior. „Ne este mai greu să ne asumăm posibilitatea unei reacții adverse rezultate dintr-o alegere directă, pentru că asta activează sentimentul de vină. Chiar dacă, obiectiv, riscul de a face boala este mai mare decât cel al reacțiilor severe la vaccin, emoțional funcționăm altfel”, explică Răileanu.

Gabriela Marc, psiholog clinician principal, completează această perspectivă. „Ezitarea față de vaccinare nu este doar o problemă de informare. Ține de încredere, de relația cu autoritățile și de senzația de control. Vaccinul este perceput ca o intervenție asupra unui copil sănătos. Chiar dacă riscul este extrem de mic, el devine emoțional mai greu de tolerat decât riscul unei boli care pare îndepărtată.”

Paradoxul bolilor rare: „Vaccinul pare mai periculos decât boala”

Succesul campaniilor de vaccinare din trecut a făcut ca boli precum rujeola sau formele grave de gripă să devină mai puțin vizibile în comunitate. Această absență a contactului direct cu boala modifică fundamental percepția riscului. Când pericolul nu mai este vizibil, anxietatea se mută spre singurul element concret: vaccinul.

„Când o boală ajunge să fie rară, vaccinul începe să pară, în mod paradoxal, mai periculos decât boala însăși”, explică Gabriela Răileanu. „Funcționăm pe baza experienței directe. Dacă nu mai vedem cazuri grave în jurul nostru, percepem pericolul ca fiind scăzut.”

Creierul uman nu procesează riscurile în procente, ci în imagini și emoții. „Creierul nu evaluează riscul prin statistici, ci prin experiențe directe și imagini cu încărcătură emoțională. Dacă boala nu este prezentă în jurul nostru, ea devine abstractă. În schimb, o poveste despre o reacție adversă, chiar dacă este rară, rămâne vie în memorie. Emoția cântărește mai mult decât procentul”, adaugă Gabriela Marc.

Laura Gavan, psihoterapeut specializat în terapie cognitiv-comportamentală, numește acest fenomen „biasul normalității”. Părinții care nu au văzut cazuri severe de rujeolă sau gripă în jurul lor presupun că pericolul nu mai este real, bazându-se pe o senzație falsă de siguranță oferită de familiar.

Cum a erodat pandemia încrederea în vaccinare

Pandemia de COVID-19 a amplificat neîncrederea. Un raport UNICEF din 2023 a arătat că percepția asupra importanței vaccinurilor pentru copii a scăzut în 52 din 55 de țări analizate, declinul în România fiind de 10% față de deceniul anterior.

„Pentru unii părinți, pandemia a întărit încrederea în știință și în prevenție. Pentru alții, a crescut suspiciunea și oboseala emoțională. Mesajele contradictorii, schimbările frecvente de recomandări și climatul tensionat au erodat încrederea în autorități. Vaccinarea nu a mai fost percepută doar ca un act medical, ci ca unul cu implicații sociale și politice”, consideră Gabriela Răileanu.

O problemă centrală a fost eșecul autorităților de a distinge clar între vaccinurile dezvoltate în regim de urgență, precum unele anti-COVID, și cele clasice, cu zeci de ani de utilizare în spate. Experiența cu vaccinul AstraZeneca, retras din unele țări, a lăsat urme. Un părinte care a trăit acea perioadă de confuzie reacționează acum dintr-o experiență reală de neîncredere.

Soluția nu e cearta, ci empatia. „Un om în apărare nu mai ascultă”

Specialiștii sunt de acord că tonul autoritar și rușinarea publică a părinților ezitanți nu fac decât să întărească rezistența. „Un limbaj calm și respectuos funcționează mai bine decât o abordare dură”, spune Gabriela Răileanu. „Empatia nu înseamnă să negi datele științifice, ci să recunoști emoția părintelui: „Înțeleg că îți este teamă. Mulți părinți simt asta. Hai să ne uităm împreună la informații.””

Când un părinte se simte judecat, intră automat în defensivă. „Iar un om aflat în apărare nu mai ascultă pentru a înțelege, ci pentru a se apăra”, explică Gabriela Marc, adăugând că „o persoană atacată nu devine mai cooperantă, devine mai rigidă”.

Pe lângă barierele psihologice, există și obstacole concrete. Un studiu INSP și OMS din 2024 a arătat că motivele nevaccinării țin uneori de logistică: îmbolnăvirea copilului la data programării și lipsa unui sistem de monitorizare activă duc la transformarea amânării în omisiune.

În final, încrederea este cheia. Gabriela Marc subliniază că majoritatea părinților nu sunt ideologic împotriva vaccinării, ci ambivalenți. Soluția stă în relația cu medicul și în comunicare. „Schimbarea reală nu apare prin înfrângere, schimbarea reală are loc într-o relație securizantă. Prin relație. Prin acel spațiu în care frica este recunoscută, dar nu lăsată să decidă singură. Pentru că, dincolo de poziții și etichete, rămâne un adevăr simplu: un părinte care iubește. Iar iubirea, atunci când este susținută de claritate și încredere, poate deveni cel mai puternic aliat al prevenției”, concluzionează psihologul.