V-ați gândit vreodată că un om drag, care pare rece, distant sau greu de atins emoțional, se confruntă, de fapt, cu o altă problemă? Pentru unii, dificultatea nu este lipsa emoțiilor, ci incapacitatea de a le recunoaște și de a le exprima. Această trăsătură psihologică se numește alexitimie și, conform estimărilor, este prezentă la circa 10% din populație.
Psihiatrul american Peter Sifneos a descris pentru prima dată alexitimia în anii 1970. Termenul provine din greacă și înseamnă, literal, „fără cuvinte pentru emoții”, definind dificultatea de a identifica, diferenția și exprima propriile emoții. Intensitatea variază de la o persoană la alta; cineva poate simți profund și totuși să nu poată verbaliza ce se petrece în interior.
Această situație generează adesea confuzie și afectează relațiile. Persoanele cu alexitimie simt emoții, dar le este greu să le conștientizeze și să le descrie. Atenția lor se mută adesea spre corp, spre senzații fizice precum „nod în stomac” sau „tensiune musculară”. Într-un cuplu sau în familie, acest comportament poate fi perceput ca evitare sau indiferență, când, de fapt, persoana se luptă să înțeleagă ce trăiește.
Alexitimia nu este o boală și nici un diagnostic psihiatric de sine stătător. Este o trăsătură psihologică ce poate apărea atât la persoane sănătoase, cât și alături de tulburări neurologice sau psihice. Se întâlnește mai frecvent la persoane cu tulburări din spectrul autist, depresie, anxietate, PTSD sau tulburări de alimentație, dar nu este exclusivă acestor condiții.
Cum privim cu înțelegere o dificultate percepută ca respingere
Cauzele sunt complexe, o interacțiune între predispoziția biologică și experiențele de viață, precum traumele, stresul prelungit sau o copilărie în care exprimarea emoțiilor a fost descurajată. Astfel, un adult poate funcționa bine în multe domenii ale vieții și totuși să se blocheze exact când trebuie să spună „mi-e teamă”, „sunt furios” sau „m-a durut”.
Specialiștii fac o diferență importantă. Există alexitimia primară, o trăsătură mai stabilă, și alexitimia secundară, care apare după o traumă și se poate ameliora. Pentru cineva care încearcă să poarte o discuție delicată acasă, această nuanță poate influența tonul: mai puțină acuzație, mai multă curiozitate și răbdare.
O astfel de conversație are șanse mai mari să rămână deschisă dacă pornește de la observații concrete, nu de la etichete. Când spuneți „simt că îți este greu să pui în cuvinte ce trăiești” în loc de „ești rece”, tensiunea se mută din zona vinei spre înțelegere. Cum relatează Descopera, miza acestei înțelegeri este una practică: un partener sau un membru al familiei poate părea indiferent, deși se luptă cu propriile trăiri și cu felul în care să le facă inteligibile pentru celălalt.
Pași concreți, fără promisiuni nerealiste
Alexitimia nu dispare imediat, dar se poate ameliora prin psihoterapie, exerciții de conștientizare emoțională și dezvoltarea vocabularului afectiv. Este un proces în care persoana învață treptat să lege senzațiile din corp de o emoție și apoi de un cuvânt.
Psihologii sau psihiatrii realizează diagnosticul prin interviu clinic și chestionare validate, cum este Toronto Alexithymia Scale (TAS-20). Cunoașterea acestui fapt este utilă mai ales când dificultatea afectează constant relația, scoțând subiectul din zona impresiilor și mutându-l într-o evaluare obiectivă.
Dacă observați la dumneavoastră sau la partener această dificultate, punctul de pornire este tocmai legătura dintre corp și emoții. Aici apare cel mai des primul indiciu: „nod în stomac”, „tensiune musculară”, o stare prezentă, dar încă fără nume. Iar când există o traumă în fundal, faptul că forma secundară se poate ameliora face din psihoterapie și din exersarea vocabularului emoțional un pas firesc, nu o etichetă definitivă.
