Universul ne privește. Sau cel puțin așa pare. Telescopul James Webb tocmai a trimis pe Pământ o imagine a Nebuloasei Helix. Este cea mai detaliată obținută vreodată. Celebrul „Ochi al lui Dumnezeu” dezvăluie acum detalii pe care astronomii doar le bănuiau, relatează Mediafax.

Informațiile vin de la Space. Imaginea, de o claritate nemaivăzută, arată exact ce se întâmplă când o stea ca Soarele moare. Acest ochi cosmic, aflat la 650 de ani-lumină depărtare, în constelația Aquarius, este un spectacol grandios. O moarte stelară în direct.

Radiografia unei morți stelare anunțate

Ce vedem? O stea moartă. În centru zace ce-a mai rămas din ea. Un nucleu stelar prăbușit. Incredibil de dens. O pitică albă. Acum miliarde de ani, steaua și-a terminat combustibilul, apoi și-a aruncat în spațiu straturile exterioare de gaz și praf, materialul care formează acum norul pe care îl admirăm. Este finalul.

Astronomii le zic „nebuloase planetare”. Un nume care induce în eroare. E un termen vechi, rămas de pe vremea când telescoapele primitive le confundau cu planete gazoase, deși nu au nicio legătură cu ele. Germanul Karl Ludwig Harding a identificat-o acum aproape două secole. De atunci, Nebuloasa Helix a fost pozată la nesfârșit. Chiar și de Hubble.

Dar niciodată așa.

Secretul lui Webb: Cum vede telescopul ceea ce Hubble nu a putut

Diferența o face tehnologia. Webb are un as în mânecă: vede în infraroșu. Instrumentul său, Near-Infrared Camera (NIRCam), schimbă totul. Ochiul uman sau chiar Hubble văd doar o frântură. Webb, în schimb, trece prin praf și gaz. Vede direct dinamica internă a nebuloasei.

Cu această imagine, cercetătorii pot urmări gazele extrem de fierbinți, aruncate de pitica albă. Ele se mișcă rapid. Se ciocnesc de materialul mai vechi, mai rece. Așa apare un contrast vizual puternic între zonele cu temperaturi diferite, un proces ce scoate la lumină filamente și noduri de materie nevăzute până acum. Rezultatul? O hartă termică a cosmosului. Claritatea e amețitoare.

Peste 5 miliarde de ani, aceeași soartă pentru Soare?

Privim oare la viitorul nostru? Răspunsul este da. Nebuloasa Helix este o oglindă a ce se va întâmpla aici, în sistemul nostru solar. Peste vreo cinci miliarde de ani, Soarele va rămâne fără hidrogen în nucleu. Atunci se va umfla. Va deveni o gigantă roșie. Va înghiți planetele din apropiere. La final, își va lepăda straturile exterioare în spațiu.

Ironia sorții… și noi vom ajunge o nebuloasă planetară. Cu o pitică albă în mijloc. Când privim „Ochiul lui Dumnezeu”, ne privim propriul destin cosmic. O previziune rece. Fascinantă. Ciclul vieții și morții la scară stelară.

Mai mult decât un final: Materia primă pentru noi lumi

Pitica albă din centru nu se vede direct în poză. Dar prezența ei e copleșitoare. Radiația ei puternică aprinde gazul din jur, făcându-l să sclipească în culori vii. Dar mai departe de centru, Webb a găsit altceva. Ceva la fel de important. A găsit regiuni reci și dense, pline de hidrogen molecular.

Aceste buzunare reci? Pot fi incubatoare cosmice. Aici se pot forma molecule complexe. Cărămizile pentru planete noi. Poate chiar pentru sisteme solare noi. Imaginea lui Webb nu arată doar un sfârșit, nu e doar soarta Soarelui, ci reflectă exact procesele care, acum miliarde de ani, au creat Pământul. Ciclul continuă.