Te-ai așezat confortabil pe canapea și ești gata să apeși play la o peliculă care teoretic a costat 200 de milioane de dolari. Doar că imaginile nu sunt filmate cu actori în carne și oase. Ele au fost generate complet de un calculator chiar la tine în sufragerie.
Panica din industria filmului
Prin februarie, profesioniștii de la Hollywood au primit un mesaj care părea venit direct din viitor. Scenaristul filmului Wolverine & Deadpool, Rhett Reese, a reacționat la un clip video creat de regizorul irlandez Ruairi Robinson cu o replică destul de dură. „Urăsc să o spun, dar probabil că s-a terminat pentru noi.”
Clipul respectiv (generat de inteligența artificială) îi arăta pe Brad Pitt și Tom Cruise luptându-se pe o ruină romană. Pe fundal se vedea destul de perplex peisajul din New York. Calitatea vizuală reprezenta un salt uriaș față de acele prime videoclipuri brute în care Will Smith mânca spaghete.
Arăta exact ca un film extrem de scump.
Oamenii au nevoie de oameni
Dar oare chiar așa stau lucrurile pe bune? Într-o analiză publicată recent de Hollywoodreporter, aflăm că întrebarea esențială nu este ce anume poate crea tehnologia. Dilema reală este dacă cineva se va uita la acele creații.
Să ne amintim de data de 11 mai 1997. Atunci marele maestru Garry Kasparov, cu un rating ELO de 2800, a pierdut în fața supercomputerului Deep Blue de la IBM. La prima vedere, șahul jucat de ființe umane părea istorie completă.
Și totuși, viața ne-a demonstrat contrariul. Astăzi șahul competitiv trăiește o perioadă de aur absolută. Magnus Carlsen a devenit o celebritate globală, iar creatori de conținut de pe YouTube precum Hikaru Nakamura câștigă la fel de mult ca el. Nimănui nu îi pasă de roboții care joacă șah în subsoluri, deși motoarele AI actuale sunt mult mai bune decât orice jucător uman care a trăit vreodată.
Conexiunea pe care nicio masinarie nu o imita
Te-ai uitat vreodată la un meci de tenis generat de algoritmul Netflix între un Carlos Alcaraz artificial și un Novak Djokovic artificial? Clar nu. Nouă ne pasă de adevăratul Novak Djokovic tocmai pentru că este un bărbat de 38 de ani care pare să facă imposibilul pe teren. Iar pe Tom Cruise îl admirăm la nebunie pentru că la 63 de ani își face singur cascadoriile periculoase.
Același principiu se aplică direct și atunci când mergi la cinema. De exemplu, dacă Netflix îți generează automat un film în stilul lui Joachim Trier pentru că ți-a plăcut Sentimental Value, probabil nu îl vei viziona cu același entuziasm. Vrei să afli ce are de spus un om real și cum alege el să comunice cu tine.
Iar această nevoie de conexiune autentică se simte la fel de puternic și la noi în România. Când cumperi un bilet la un teatru din București sau mergi să vezi un film românesc nou la cinema, nu plătești doar pentru niște imagini perfecte. Căutăm emoția pură pe care ne-o transmite un actor care transpiră, plânge și trăiește rolul chiar în fața noastră.
Adevarata valoare a emotiei
Reese își face griji serioase în privința viitorului meseriei sale. El crede că foarte curând „o persoană va putea să stea la un computer și să creeze un film care nu se poate distinge de ceea ce lansează Hollywood-ul.” Numai că animația face asta de ani de zile și nu a distrus sub nicio formă filmele live-action.
Gândește-te puțin la Chuck Jones, la Hayao Miyazaki sau la minunatul Wall-E de la Pixar. Atingerea umană este vizibilă și palpabilă în fiecare cadru, chiar dacă nu vorbim de actori filmați clasic. Un viitor „AI Chris Nolan” va trebui să fie incredibil de original pentru a se ridica deasupra oceanului de conținut gratuit.
Adevărata semnificație a acelui clip cu Brad Pitt și Tom Cruise este că ne apropiem rapid de momentul în care spectacolul gol nu va mai costa absolut nimic. Imagini vizuale care odată necesitau 250.000 de dolari pe cadru și mii de ore de muncă în CGI vor fi la fel de abundente ca aerul sau apa. Drama umană scrisă de scriitori reali și jucată de actori reali va rămâne la fel de rară și valoroasă ca întotdeauna.
