Nu am putut să nu remarc o tendință din ce în ce mai pronunțată în modul de parenting al părinților moderni: aceștia s-au transformat în partenerii de joacă ai celor mici. O activitate extrem de epuizantă, dacă este realizată mai tot timpul, și care nu este neapărat benefică.

Părinții cu care am stat de vorbă spuneau, în general, că se simt vinovați dacă nu se angrenează în jocul prichindeilor și că se simt osteniți și plictisiți. Tocmai de aceea, studiile recente au scos la iveală beneficiile de a lăsa copii să se plictisească și de a-i lăsa să-și caute singuri preocupări fără amestecul oamenilor mari.

Pot parinții să fie partenerii de joacă ai copiilor?

În anii 1920, experții în parenting sfătuiau mamele să stea departe de distracțiile copiilor lor. Ann Hulbert, unul dintre cei mai apreciați autori de cărți de consiliere pentru creșterea copiilor, numește această școală a gândirii „stilul anti-maternalist”, care a fost bazat pe credința că plictiseala duce la eficientizarea procesului de joacă.

În 1951, Martha Wolfenstein, psiholog pentru copii, a scris un articol incisiv numit „Apariția moralității distractive”, în care explica faptul că distracția a devenit, din nefericire, obligatorie și trebuie asigurată de către părinți. Imaginea bebelușului care încerca să-și „câștige” mama cerând să fie ridicat și distrat a fost înlocuită, la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor 1950, cu o imagine a unui copil ale cărui dorințe – inclusiv dorința de interacțiune parentală au devenit obligatorii de îndeplinit.

„Obligația părinților de a-și menține copiii activi a crescut constant în secolul XX”, scrie istoricul Peter Stearns în cronica sa despre creșterea anxietății parentale americane. Acesta a emis ipoteza că noile surse de vinovăție parentală din clasa mijlocie, care decurg din caracteristicile schimbătoare ale vieții de familie americane, au provocat apariția unei noi percepții legate de faptul că părinții sunt responsabili de timpul de joacă al copiilor. La toate acestea s-au adăugat mesaje noi de la agențiile de publicitate despre responsabilitățile părinților pentru furnizarea de jucării sau materiale educaționale și noile percepții ale amenințărilor pentru mintea copiilor din mass-media „nesănătoase” cum ar fi filme, radio ori benzi desenate.

Așadar, la sfârșitul secolului XX (și începutul secolului XXI), părintele a devenit vrând-nevrând, pe lângă îngrijitor și educator, și animator.

Există unele dovezi, produse de oamenii de știință care studiază interacțiunile părinte-copil, că jocul parental, în special cu sugarii și copiii mici, este benefic pentru cunoașterea și relațiile sociale ale copiilor. Cercetătorii au descoperit că mamele care se jucau cu bebelușii lor (imitau sunetele, făceau fețe amuzante) au reușit să-și transforme prichindeii în exploratori mai buni ai lumii.

Într-adevăr, prin jocul cu părinții, copiii învață abilități de comunicare socială, valoarea propriilor sentimente, cum să folosească semnalele din jurul lor și cum să le decodeze. Cu toate acestea, copiii au devenit dependenți de aceste activități, au avut greutăți în a lega prietenii cu alții de vârsta lor, și, cel mai grav, imaginația lor a avut enorm de suferit. Ideea pe care se axează acum experții în parenting este de a se găsi o cale de mijloc care să îmbine activitățile distractive realizate în familie cu cele realizate individual de copil.

Cu alte cuvinte, da, copiilor le place când noi adulții suntem partenerii de joaca, cu ei, dar tot lor le plac și bomboanele, însă nu îi putem lăsa tot timpul să mănânce atâtea câte și-ar dori. Acum părinții sunt sfătuiți să încerce să lase copilul să se joace singur sau împreună cu alții, o perioadă tot mai lungă de timp, astfel încât acesta să se obișnuiască cu sentimentul de a se distra pe cont propriu. Dar cum se poate face asta? Trucul pentru a reuși este să încerci să dispari discret din joc. Când te-ai înscris în jocul celor mici, încearcă să intervi cât mai puțin. O altă abordare se învârte în jurul teoriei potrivit căreia copiii mici și preșcolarii pot fi introduși în treburile gospodăriei, care oferă un mod diferit de a fi împreună cu părinții.