Filme africane la Cannes 2026. Patru povesti reale de pe covorul rosu

Să fim sincere, când ne gândim la covorul roșu de pe Croazetă, ne imaginăm rochii spectaculoase și vedete de la Hollywood, dar ediția din 2026 aduce o surpriză revigorantă. Festivalul de Film de la Cannes a devenit o platformă majoră de descoperire pentru cinematografia africană, aducând în fața publicului voci noi din Nigeria, Rwanda, Maroc și Congo. Peste 60% dintre africani au sub 25 de ani, iar poveștile lor sunt mai vibrante și mai necesare ca niciodată pe ecranele globale.

O piață în plină expansiune

Într-un articol recent semnat de Hollywoodreporter, aflăm că cererea globală pentru filmele și serialele africane a depășit oferta în ultimii cinci ani. Fondul Next Narrative Africa al lui Akunna Cook (un raport realizat în parteneriat cu Parrot Analytics) arată că Statele Unite reprezintă cea mai mare piață, cu 8,5% din cererea globală, urmate de Marea Britanie, Canada, Franța, Brazilia, China, Belgia și Portugalia.

Directorul artistic de la Cannes, Thierry Frémaux, a subliniat angajamentul festivalului față de acest continent, amintind de regizorul congolez Dieudo Hamadi, membru al juriului de anul trecut. „A spus: «Mă voi întoarce în țara mea și voi încerca să creez un centru național al cinematografiei în [capitala] Kinshasa». Și am mers să-l vizităm și l-am susținut. Proiectul este în curs de desfășurare. Și este un lucru bun modul în care ecosistemul francez și francezii se angajează în cinematografia mondială și oferă acest gen de inspirație”, a explicat Frémaux.

Vindecare și traumă în Rwanda

Japanese director Hirokazu Kore-Eda poses during the photocall of his film, "Distance," at the Palais des Festival in Cannes 10 May 2001. "Distance" is presented in competition for the 54th Cannes Film Festival. (Photo by Anne-Christine POUJOULAT / AFP)

Filmul Ben’Imana, regizat de Marie-Clémentine Dusabejambo și inclus în secțiunea Un Certain Regard, marchează o premieră absolută pentru un regizor din Rwanda la Cannes. Scris împreună cu Delphine Agut, filmul spune povestea Vénérandei, o supraviețuitoare a genocidului din 1994 împotriva etnicilor Tutsi, interpretată alături de o distribuție remarcabilă: Clémentine U. Nyirinkindi, Kesia Kelly Nishimwe, Leocadie Uwabeza, Antoinette Uwamahoro, Aime Valens Tuyisenge și Isabelle Kabano.

Ți s-a întâmplat vreodată să ascunzi o durere uriașă în spatele unui zâmbet cald? Regizoarea explică exact această emoție: „Vedem greutatea tăcerii dintre părinții noștri și noi, și am făcut o călătorie pentru a putea înțelege cu adevărat limbajul corpului oamenilor, pentru că uneori îți spun un lucru oribil, dar o fac cu un zâmbet. Așa că am vrut cu adevărat să surprind acea greutate.”

Despre titlul filmului, Dusabejambo detaliază: „Toți împărtășeam aceeași limbă în Rwanda înainte de această divizare. Este aceeași limbă și aceeași cultură, și nu multe țări au asta. Avem aceeași limbă maternă. Și asta înseamnă că am venit de la același tată, care este Dumnezeu. Deci înseamnă «poporul lui Dumnezeu», dar traducând titlul dincolo de asta, înseamnă «cei norocoși», pentru că avem toate acestea în comun. Se spune că Dumnezeu își petrece ziua în afara Rwandei, dar vine să doarmă în Rwanda.”

„Asta este de fapt dualitatea vieții de astăzi. A trebuit să mă bazez pe bani publici, așa că de fiecare dată când am prezentat filmul, au întrebat: «De ce [să ne concentrăm pe] acest timp? Oamenii au mers mai departe!» Dar suntem toți diferiți. Și am vrut să vorbesc cu adevărat despre genocid și urmările lui,… [când] există acest proces de coexistență care necesită cu adevărat să lucrăm cu toții împreună pentru a face viitorul posibil”, adaugă ea.

Frémaux a numit filmul „o lucrare uimitoare de cinema”. Mesajul central este unul de speranță. „Ceea ce îmi doresc cu adevărat ca publicul să vină și să vadă în film este spiritul rezilient al Rwandei. Sufletul Rwandei poate că a fost frânt de genocid, dar nu și spiritul. Și în acest film, am căutat cu adevărat să [permit publicului] să întâlnească bătăile inimii mamelor, pentru că acele femei sunt cele care se adună în fiecare dimineață și trec dincolo de frângerea lor pentru a găsi acea identitate de a fi mamă. O mamă este cineva căruia îi pasă. O mamă este cineva care aduce [oamenii] împreună…. Există întotdeauna lumină în întuneric, și asta este ceea ce căutăm cu toții într-un fel”, mărturisește regizoarea.

Iar din punct de vedere al producției, filmul setează un nou standard. „Există o provocare pentru a obține finanțarea filmelor în Africa. Ceea ce este foarte important este că filmul este o coproducție, unde Rwanda și Gabon au majoritatea, din punct de vedere economic. Putem face asta. Nu este întotdeauna obligatoriu ca țările europene să aibă asta. Există un nou val de cineaști africani care apare, și am vrut cu adevărat să păstrăm această suveranitate. Franța și Norvegia sunt producători minoritari. A fost o călătorie cu adevărat fantastică pentru noi”, a concluzionat Dusabejambo.

Virginia Woolf, reimaginată în Lagos

Festivalul de la Cannes 2026 aduce in prim plan filmele africane. Patru povesti reale - imagine 3

Frații nigerieni Arie și Chuko Esiri revin cu Clarissa, o reimaginare a romanului Doamna Dalloway de Virginia Woolf, filmată pe peliculă de 35mm în Lagos și Delta State. Distribuția este stelară, incluzându-i pe Sophie Okonedo, David Oyelowo, Ayo Edebiri și Nikki Amuka-Bird. Chuko descrie filmul drept „un proiect mult mai ambițios decât primul”.

„Am avut întâlniri cu o serie de finanțatori și producători și studiouri care au o impresie, sau au o idee, de fapt, este o prejudecată, despre cum ar trebui să fie sau cum ar trebui să arate filmele din Africa, sau ce povești ar trebui să spui”, povestește Chuko, menționând că au găsit parteneri „minunați” care „care au înțeles și care au fost foarte protectori cu viziunea și cu faptul că este o piesă nigeriană cu adevărat autentică.”

Arie completează: „Festivalul vede [si ] meritele filmului și înțelege ce am încercat să realizăm cu filmul și ambițiile sale. Așa că acest lucru a fost, si foarte încurajator, precum și validant.” El își amintește o discuție din copilărie: „Am avut un profesor de engleză când aveam 12 ani în Marea Britanie care mi-a spus odată…: «Când închid ochii și mă gândesc la Africa, nu pot vedea altceva decât imagini de Safari». Și chiar și la acea vârstă, am înțeles că nu este cu adevărat vina lui. Asta e tot ce îți oferă mass-media. Chiar de la acea vârstă, am simțit că trebuie cumva să împărtășesc imagini cu ceea ce este cu adevărat Africa în timpurile contemporane.”

„Suntem interesați să spunem povești nigeriene. Știu că Nollywood este un lucru mare, dar există și o mare dezbatere dacă Nollywood este un gen sau o industrie. Eu personal cred că este un gen și nu o industrie, pentru că o industrie încorporează multe lucruri, multe voci diferite, multe povești diferite. Pentru noi, este doar un marș de-a lungul acestui drum al dorinței de a face aceste tipuri de filme pentru nigerieni și pentru lume”, adaugă Chuko.

Adaptarea operei lui Woolf are un sens profund. „Sunt lucruri care se întâmplă, structural, în carte, care sunt foarte aplicabile unui context nigerian”, explică Arie, oferind ocazia de „să vorbim despre insurgența din țara noastră” și despre „cât de multă putere mai are armata asupra Nigeriei chiar și după un regim militar.” În plus, explorează „aspectele umane ale cărții, care sunt minunate și traductibile în orice cultură în orice moment”.

Și exact asta este cheia.

„Pentru noi, este vorba despre vechea zicală că umanitatea este banală. Toată lumea înțelege ce înseamnă să iubești și să nu fii iubit înapoi, toată lumea înțelege cum e să ai un vis sau o ambiție pentru viața ta și poate să nu reușești chiar. Deci, acestea sunt temele romanului și ale personajelor care se traduc acasă”, subliniază Chuko. Despre castingul solid, el recunoaște: „A fost suprarealist. Una dintre primele persoane care s-a alăturat a fost Nina Gold, care a făcut castingul. Asta ne-a dat o mare, mare ștampilă de validare că acesta este un lucru căruia ar trebui să-i acorzi atenție…. Un vis de-al nostru, sau o ambiție, a fost întotdeauna, și va continua să fie, să lucrăm cu africani din diasporă și să spunem povești acasă.”

Arie încheie optimist: „Mulți dintre acești actori care sunt de origine nigeriană sunt toți foarte curioși despre moștenirea lor și despre Nigeria și viteza cu care artele progresează acasă. S-au schimbat atât de multe în ultimii 15 ani.” Între noi fie vorba, astfel de producții independente ajung adesea și la noi în țară prin festivaluri precum TIFF România, oferindu-ne șansa să descoperim aceste viziuni proaspete.

Prețul real al căpșunilor din Spania

Regizoarea marocană Laïla Marrakchi aduce în atenție drama culegătoarelor de fructe în filmul Strawberries (La más dulce), cu o distribuție formată din Nisrin Erradi, Hajar Graigaa, Hind Braik, Fatima Attif, Larbi Mohammed Ajbar și Itsaso Arana. „Cannes este cu adevărat locul pentru regizorii din întreaga lume. Este o vitrină bună. Și poate schimba totul pentru călătoria unui film”, spune ea.

Documentarea a fost intensă. „Am întâlnit o mulțime de femei care lucrează în câmpurile de căpșuni care au avut experiența condițiilor proaste și [abuzului], dar au fost și unele care au plecat în Spania, au avut o experiență bună și s-au întors în Maroc cu bani. Au avut oportunitatea de a avea o viață mai bună în Maroc. Deci, există multe povești, și ele depind de experiența [specifică].” Filmul alege să prezinte „această poveste, despre problemele hărțuirii, ale prostituției”.

„Și încerc să arăt cât de dificilă este munca și cum sunt condițiile. Aceste femei merg acolo pentru un motiv bun, pentru că vor să urmeze un vis, dar apoi există realitatea muncii pe care niciun spaniol nu vrea să o facă”, explică Marrakchi. „Pentru aceste femei marocane, este dificil să vorbească și să se exprime, pentru că pot pierde totul în Spania și în țara lor [de origine]. Ceea ce arăt în filmul meu nu este deloc simplu. A vorbi este un privilegiu.” Ea descrie fenomenul drept „o formă tristă de nou colonialism” și adaugă: „Acesta este, si un film despre relația de acum dintre lumea occidentală și Sudul [Global].”

Refugiații și puterea de a visa

Congo Boy, regizat de Rafiki Fariala, explorează viața unui refugiat de 17 ani din Republica Centrafricană, jucat de Bradley Fiomona Dembeasset, alături de Christy Djomanda Louba, Pétruche Mbomba, Rosiana Kotozia, Gloria Ambacko și Dieufera Sana. „Este cu adevărat propria mea poveste, spusă prin Robert, jucat de Bradley. Când vezi în film că se trage asupra lui Robert, de fapt s-a tras asupra mea”, mărturisește regizorul.

„Familia mea a fugit din Congo pentru că era război acolo, și când am ajuns în Republica Centrafricană, a început războiul și acolo. Au vrut să fie într-o țară mai pașnică pentru a-și proteja familia. Așa că se gândeau să meargă în Benin și apoi în Europa pentru a avea o oarecare stabilitate pentru viitorul nostru. Dar, din păcate, aveau pașapoarte și cardul de refugiat care arătau o altă țară, așa că au fost arestați”, povestește Fariala.

Dar dincolo de dramă, există demnitate. „Vorbim adesea despre refugiați care vor să meargă în Europa, dar există o mulțime de oameni care sunt refugiați în diferite țări din Africa. Și vreau să transmit că refugiații nu sunt cerșetori. Ei trebuie să-și părăsească casa pentru că această lume este cu adevărat nebună din cauza distrugerii umane. Dar cei tineri încă vor să lupte; ei încă au speranțe și vise. Sunt mândru că sunt refugiat.”

Procesul de selecție a actorilor a fost neconvențional. „Am făcut un casting pe stradă”, spune el despre găsirea personajului principal. „El este dublura mea. A durat luni de zile. Am început să caut tineri cântăreți pe scena muzicală, dar le lipsea carisma. Așa că am mers să caut în Cong…” a detaliat Fariala, demonstrând că de multe ori, autenticitatea pură se găsește exact acolo unde te aștepți mai puțin.