Doua filme africane fac istorie la Cannes in sectiunea Un Certain Regard

Zilele acestea, ochii întregii lumi sunt ațintiți pe Croazetă, unde magia cinematografiei prinde viață și aduce în prim-plan povești care merită ascultate. Dincolo de rochiile spectaculoase și agitația obișnuită de pe covorul roșu, adevărata emoție vine din selecțiile oficiale, iar anul acesta cinematografia africană marchează o premieră absolută. Doi cineaști talentați aduc pentru prima dată pe ecranele prestigiosului festival francez producții din țările lor, ambele fiind incluse în secțiunea Un Certain Regard. Este vorba despre regizoarea debutantă Marie-Clémentine Dusabejambo din Rwanda, cu drama post-genocid „Ben’Imana”, și regizorul Rafiki Fariala din Republica Centrafricană, cu drama „Congo Boy”.

Adaugă Revista Ioana ca sursă preferată în Google

O poveste despre supraviețuire și muzică

Rafiki Fariala nu este la prima sa interacțiune cu marile festivaluri, el reușind să spargă gheața în 2022 la Berlinale cu documentarul său, dar acum ajunge la Cannes cu o poveste profund autobiografică. „Congo Boy” urmărește parcursul unui tânăr refugiat congolez care își urmează visul de a deveni cântăreț într-o țară măcinată de războiul civil. Regizorul însuși este un muzician autodidact a cărui familie a fugit din Congo pe când el era doar un copil, iar această experiență a fost transpusă direct pe ecran.

Deși țara sa de adopție se confruntă cu propriile conflicte de mai bine de un deceniu, decizia locației a fost una clară. „A fost important pentru mine să filmez în Bangui”, declară regizorul, care s-a format la un atelier condus de Ateliers Varan din Paris în capitala Republicii Centrafricane. Producția a implicat o echipă formată parțial din membri ai CinéBangui (un program de formare susținut de școala de film CinéFabrique din Lyon), iar distribuția este alcătuită integral din actori neprofesioniști. Protagonistul Bradley Fiomona a fost ales chiar de pe stradă de directoarea franceză de casting Aline Dalbis. Să fim sincere, autenticitatea bate orice joc actoricesc exersat, iar regizorul a mers atât de departe încât adolescenții înarmați din film sunt jucați de soldați reali din viața de zi cu zi, el explicând că i-a plăcut „sinceritatea a ceea ce oferă pe cameră”.

Iar drumul până la varianta finală nu a fost deloc simplu.

Proiectul, o coproducție între patru țări condusă de Makongo Films din Bangui, a reprezentat „o călătorie lungă” de la scenariu la ecran. Însă Fariala a fost determinat să încurajeze publicul „să vadă refugiații diferit” și să ofere povestea vieții sale ca dovadă că „există o lumină la capătul tunelului”.

Femeile care își reconstruiesc viața din temelii

Pentru Marie-Clémentine Dusabejambo, în vârstă de 39 de ani, momentul prezenței la Cannes a fost, si îndelung așteptat. Parcursul ei a început în urmă cu aproape 20 de ani, când a fost primită în colectivul de producție Almond Tree din Kigali, înființat de regizorul Lee Isaac Chung, cel care a filmat „Munyurangabo” în Rwanda. Sub îndrumarea acestuia, ea a regizat scurtmetrajul „Lyiza”, care a început explorarea ei cinematografică a genocidului rwandez și a urmărilor acestuia.

Ți s-a întâmplat vreodată să simți că trebuie să o iei de la zero, având în spate doar traume și amintiri dureroase? „Ben’Imana”, primul film rwandez care rulează la Cannes, explorează exact această temă, fiind plasat pe fundalul eforturilor de reconciliere post-genocid și concentrându-se pe portrete intime ale femeilor care încearcă să își reconstruiască viețile. Regizoarea a luptat mai bine de un deceniu pentru a pune acest proiect pe picioare, pelicula fiind co-scrisă alături de Delphine Agut și dezvoltată la laboratoare precum La Fabrique Cinéma de la Cannes, Atlas Workshops de la Festivalul de Film de la Marrakech și Ouaga Film Lab.

Pe baza informațiilor publicate de Variety, Dusabejambo a rezistat presiunilor financiare de a realiza filmul în franceză sau engleză, alegând să păstreze limba sa maternă, Kinyarwanda. „Nu aș fi putut vedea acest film în nicio altă limbă”, mărturisește ea. „Am vrut cu adevărat să surprind greutatea cuvintelor.”

Curajul de a-ți spune propria poveste

Între noi fie vorba, compromisurile în artă sunt frecvente, dar regizoarea a rămas fermă pe poziții. „A durat mult timp, dar nu am vrut să pierd inima și sufletul filmului prin mașinăria de finanțare.” Ea le recunoaște meritele producătoarelor Samantha Biffot și Marie Epiphanie Uwayezu pentru răbdarea de a-i permite să își respecte viziunea artistică. Distribuția a fost formată aproape în totalitate din actori neprofesioniști, având o echipă de producție pe care regizoarea o descrie ca fiind „90% rwandez și 100% african”.

Și exact aici intervine magia conexiunii umane.

În timp ce o parte din echipă îi va fi alături când va urca treptele celebrului Teatru Lumière, Dusabejambo subliniază că pe covorul roșu nu ar încăpea toți susținătorii ei, în special numeroasele femei rwandeze care i-au împărtășit amintirile lor dureroase și intime în timpul documentării. „Oamenii au dat atât de mult acestui film”, spune ea. „Acum am o poveste cu care să mă întorc și să le-o spun.” Filmul a devenit pana la urma o coproducție majoritar africană, fiind produs de Ejo Cine.Ltd din Rwanda și Princesse M Prod din Gabon, în coproducție cu Les Films du Bilboquet din Franța și Duo Film din Norvegia.