Diego Calva revine la Cannes cu doua filme. Actorul din Babylon se muta la Los Angeles

Diego Calva a avut genul de debut la Hollywood care pare desprins din scenarii: un rol principal într-o producție masivă regizată de Damien Chazelle, jucând alături de Brad Pitt și Margot Robbie. După succesul din Babylon și o nominalizare la Globurile de Aur, actorul născut în Mexico City se pregătește acum pentru o dublă lansare la Cannes.

Teama de a fi un actor cu un singur succes

Ți s-a întâmplat vreodată să obții o victorie uriașă în carieră și imediat să te lovească sindromul impostorului? Și exact asta a simțit actorul mexican după debutul său fulminant. „Da, această idee de a fi o minune cu un singur succes a fost un lucru mare. Celălalt a fost că nu m-am dedicat niciodată complet actoriei. Chiar și după Narcos, serialul Netflix pe care l-am făcut în Mexic, am vrut să scriu și să pictez și să continui să încerc să fac muzică sau regie – acesta a fost scopul. Încă este într-un fel, să fiu regizor sau să regizez niște filme. Dar Babylon a fost ca mersul la facultate. Am început să mă numesc actor, dar a fost greu să navighez într-o nouă industrie. Știam oarecum industria mexicană, dar apoi am fost aruncat în industria americană și în industria europeană și totul a fost pur și simplu prea rapid în unele momente. Eram foarte îngrijorat de deciziile mele și de faptul că nu știam cum să înot în această mare frumoasă numită Hollywood. Dar cel puțin învăț și, în sfârșit, mă simt bine”, mărturisește el.

Între noi fie vorba, presiunea așteptărilor poate paraliza pe oricine. Într-un articol recent semnat de Hollywoodreporter, starul de 32 de ani detaliază cum a gestionat această perioadă de tranziție. „Celălalt an mare pentru mine a fost 1992, când m-am născut. (Râde) Mă simt destul de onorat. Dar, si simt că învăț cum să navighez prin toate aceste situații, deoarece am luat deciziile corecte cu echipa mea. Găsesc oameni cu care îmi place foarte mult să lucrez, oameni cu care împărtășesc viziuni – nu doar din punct de vedere muzical, ci și politic, modul în care vedem lumea. Mă simt mai puțin speriat de a comite o greșeală în cariera mea. Simt mai puțină presiune și mai multă intrigă, mai multă curiozitate, pentru că este diferit să simți presiune față de a simți curiozitate. Este diferit să fii speriat și să fii îngrijorat. Încă îmi este frică, fireste de orice, dar am pur și simplu senzația că lucrez cu oamenii potriviți.”

Magia de la Cannes si proiectele independente

Diego Calva revine la Cannes cu doua filme. Actorul din Babylon se muta la Los Angeles - imagine 3

Dar cum arată întoarcerea pe covorul roșu? Anul acesta, Calva bifează o apariție în sezonul doi din The Night Manager, dar și roluri în două filme mult-așteptate: Club Kid (regizat de Jordan Firstman) și Her Private Hell (primul film al lui Nicolas Winding Refn dintr-un deceniu întreg). Întrebat despre sentimentul de a avea două filme la Cannes, actorul povestește nostalgic. „E absolut uimitor. Îmi amintesc când eram copil și mergeam la Blockbuster și închiriam orice film de la Cannes găseam. Doar să văd logo-ul sau insigna Cannes, asta era de ajuns pentru a alege filmul. Așa am făcut cunoștință cu filmele lui [David] Cronenberg și cu cinematografia coreeană, chestii de genul ăsta. Acesta este un vis. Copilul din mine este destul de fericit.”

Pentru Club Kid, conexiunea cu regizorul a fost organică. „Avem un prieten comun, Olmo Schnabel – este fiul lui Julian Schnabel – și el a fost cel care m-a pus în contact cu Jordan. A fost o potrivire instantanee. Aveam o mulțime de lucruri în comun, în ceea ce privește muzica și moda și mai ales filmele. Am verificat munca lui Jordan. Văzusem deja Rotting in the Sun, care mi-a plăcut atât de mult. A fost o decizie simplă.”

Discuțiile lor au explorat teme profunde. „Am vorbit mult despre Mysterious Skin, despre filme ciudate despre maturizare. Mysterious Skin este cel mai frumos film despre maturizare făcut vreodată. Am vorbit și despre chestii ciudate precum Clueless și comedie. Și am fost foarte atras de ideea de a juca alături de regizor. A fost prima mea dată când am jucat cu cineva care mă regizează… A fost capabil să-și schimbe mentalitatea când juca cu mine. Apoi lua o pauză pentru a regiza, pentru a-mi da câteva note și mereu mergea la echipa sa și întreba: «Ce părere aveți despre dublă?» Era mereu apropiat de directorul de imagine, dar apoi uita de cameră. A fost grozav să-l văd schimbându-și mentalitatea la fiecare 20 de minute pe platou.”

Subiectul filmului rezonează puternic cu etapa lui actuală de viață. „Mi-a plăcut foarte mult ideea unei maturizări pentru un tip de vreo 30 de ani, pentru că asta este vârsta mea, la propriu (Râde). Și sunt foarte atras de eșec într-un fel. Personaje care se află în mijlocul unei crize sau sunt obișnuite să eșueze. Viața personajului lui Jordan este pe cale să se schimbe într-un mod foarte important și radical, dar în același timp îi este imposibil să nu mai fie așa și trebuie să schimbe totul. Mi s-a părut amuzant. Este destul de sălbatic în același timp, ca filmele care îmi plac, dar nucleul filmului este ceva cu adevărat dulce. Vorbește despre familie, vorbește despre dragoste, vorbește despre schimbarea vieții tale. Este un film care vorbește despre vârsta mea – un adolescent de vreo 30 de ani.”

Intimitate pe set si o colaborare neconventionala

Numai că pentru a construi o chimie reală pe ecran (chiar și fără scene de sex explicit), e nevoie de vulnerabilitate. „În primul rând, ca regizor, Jordan îți oferă spațiu de joacă, ceea ce este uimitor. Când îl descopeream pe Oscar, am vorbit despre viețile noastre personale și am vorbit mult despre copilăria mea din Mexico City și despre cum obișnuiam să fiu un skateboarder și despre lucrurile dure care s-au întâmplat când eram adolescent. Am descoperit oarecum că Oscar ar fi cineva care a avut o situație în timpul copilăriei sale, ceva care îl atrage să încerce să ajute alți copii. În acele conversații dinainte de a ajunge pe platou, când de fapt filmam [Her Private Hell] în Copenhaga, am devenit foarte personali. Jordan mi-a spus toate aceste povești din viața reală care l-au influențat să scrie scenariul. Deci, în momentul în care am mers la New York pentru a începe filmările, construiserăm deja relația.”

„Am nevoie de un loc cu adevărat sigur pentru a putea deveni atât de intim. Am nevoie să fiu curios și să mă pot juca, să mă distrez cu munca mea. Jordan mi-a oferit asta. Cu toată această intimitate, scenariul este cu adevărat sălbatic, dar este tandru. Nu există sex explicit pentru că nu a fost nevoie, dar există ceva cu adevărat dulce în felul în care se privesc unul pe celălalt. Ne-am gândit cu adevărat la acele prime priviri, acele prime interacțiuni… Unde, în acest moment al vieții lor, sunt cu adevărat importanți unul pentru celălalt. Am vorbit despre acele tipuri de oameni: oamenii care poate nu rămân, dar ne schimbă sau ne ajută să trecem prin ceva.”

Iar tranziția între proiecte nu a fost lipsită de momente amuzante. „Îmi amintesc că eram în hotelul meu din Copenhaga, când am intrat în primul meu Zoom cu Jordan – cam un Zoom de două ore. Îmi amintesc perfect pentru că era o vară în Danemarca, Copenhaga, și voiam să fiu afară, la soare, bucurându-mă de după-amiază. Și am ajuns să vorbesc ore întregi cu Jordan.”

Experienta intensa cu Nicolas Winding Refn

Colaborarea cu Refn a venit ca o surpriză totală. „Da. Eram în Madrid la acea vreme și tocmai am primit un telefon de la agentul meu: «Nicholas va regiza un film, vrea să vorbească cu tine.» În mod ciudat, tocmai terminasem de vizionat Copenhagen Cowboy pe Netflix împreună cu tatăl meu, așa că a fost destul de ciudat să termin serialul lui și imediat să primesc telefonul său – un fel de destin. Mi-a spus: «Trebuie să citești scenariul. Unde ești?» «Sunt în Madrid.» «Bine. Asistenta mea va lua un zbor mâine. Va fi în Madrid mâine pe la prânz. Îți va da scenariul. Ai două ore.» A fost ca și cum: «Dacă accepți această misiune, acest mesaj se va autodistruge», din Misiune Imposibilă (Râde). La propriu: asistenta lui a zburat la Madrid, mi-a dat scenariul și în două ore l-am citit și i l-am dat înapoi.”

Pe platou, lucrurile au fost și mai neconvenționale. „A fost destul de grozav să lucrez cu cineva atât de liber. Nick scrie scenariul într-un mod prin care încearcă să-și explice viziunea altora, dar descoperă filmul în timpul realizării. Personajul meu a fost scris ca fiind acolo pentru trei, patru scene – am ajuns să stau în Copenhaga mai mult timp. De fapt, m-am întors la Madrid și înapoi la Copenhaga pentru că Nick scria mai multe chestii pentru personajul meu. El schimbă totul în timpul filmărilor, ceea ce este destul de confuz în unele momente, dar cu un geniu ca el, trebuie să te oferi și să te predai. Celălalt lucru este că totul a fost despre muzică. Nick este un fan rock and roll și te regizează cu muzică. Ascultam Iggy Pop și Suicide și The Cure și The Marvelettes în timpul filmărilor. Pentru fiecare secvență, el alege o melodie și ascultăm acea melodie pe repeat toată ziua. Intri într-un fel de transă… Nu căuta ceva de genul unei interpretări. El se uită la esența persoanei. A fost destul de distractiv să lucrez cu cineva de genul ăsta, unde nu este vorba despre cuvinte. Nu-i păsa deloc de accentul meu sau de felul în care pronunț cuvintele – ceea ce a fost uimitor pentru mine. (Râde.)”

Despre colega sa, Sophie Thatcher, are doar cuvinte de laudă: „Din nou, împărtășim o mulțime de gusturi muzicale. Sophie este o regină punk-rock. Este ceva între Helena Bonham Carter și Kim Gordon, cu puțin din Patti Smith. Personajul meu este mereu cu ea și am devenit prieteni imediat datorită muzicii. Apoi are această privire, acest ceva interior în expresia ei, unde poți vedea că este o persoană profundă. Există o anumită tristețe amestecată cu bucurie adevărată. Nu știu cum să spun – atemporală, aș zice. Este ca un cântec The Cure. Așteptam cu mare, mare nerăbdare să lucrez cu ea.”

Echilibrul personal si o posibila mutare in LA

Să fim sincere, succesul te poate deconecta de la realitate dacă nu ai o plasă de siguranță emoțională. Pentru Diego, echipa și prietenii din Mexic sunt ancora lui. „Este important să ai o comunicare bună cu echipa ta. Mă întorc acasă tot timpul la oamenii cărora nu le pasă. Prietenilor mei nu le pasă dacă am fost nominalizat la un Glob de Aur mai mult decât dacă mănânc o felie de pizza rece. Nu le pasă. (Râde.) Asta a fost foarte important, să mă întorc în Mexic după Babylon, păstrându-mă cu picioarele pe pământ. Acum s-ar putea să fiu pregătit să vin în L.A. Și să locuiesc aici, dar a fost decizia corectă la momentul respectiv.”

Cât despre viața în California, actorul recunoaște sentimentele mixte. „Da, cred că vreau să încerc. Los Angeles este o iubită toxică, pur și simplu trebuie să mă întorc și să o văd. Este mai ușor să vorbesc de rău despre Los Angeles când nu sunt în Los Angeles. Când sunt în New York, simt că iubesc New York-ul și vreau să locuiesc acolo și parcă nu mă văd în Los Angeles. Dar când ajung în Los Angeles, am pur și simplu o viață ușoară, liniștită. Sunt un șobolan de oraș mexican, iar orașul este atât de uriaș și atât de frumos încât uneori când sunt în Los Angeles, mă simt ca un adult. Aceasta ar putea fi maturizarea mea, având o viață liniștită în California – cine știe?”

Pe lista lui de dorințe profesionale se află nume uriașe. „Mi-ar plăcea să fac un film cu Almodóvar. Când eram adolescent și mi s-a frânt inima pentru prima dată, îmi amintesc că am devenit obsedat de Almodóvar, felul în care portretizează dragostea și pasiunea și trădarea. Poate fi și politic. Pot spune multe. Mi-ar plăcea să joc pentru Scorsese, de ce nu? De ce nu? Pentru Lynne Ramsay și Andrea Arnold. Îi iubesc filmele. O regizoare mexicană pe nume Natalia Beristáin. Aș putea continua și continua și continua și continua. Ceva grozav pe care l-am descoperit este că poți încerca să materializezi sau să te pui în orice situație în care ai vrea să lucrezi cu cineva. Dar să-mi doresc un singur lucru, pentru mine, este prea mult. fireste dacă Tarantino sau Scorsese citesc acest interviu și spun: «Oh wow, de ce nu?» Va fi uimitor. Dar deocamdată, să-mi doresc este prea mult.”

Până atunci, la Cannes, speră să își întâlnească idolii (anul acesta, Pedro Almodóvar lansează și el un film). „Știu asta. Crede-mă. Încerc să obțin cel puțin un autograf. Încă sunt un fan al filmelor. Intru în orice cameră aici la Hollywood și sunt tipul care vrea un selfie și să ceară de la toată lumea. Este destul de grozav să am încă senzația că ar putea fi ultima oară.” Iar dacă programul îi permite, vrea să bifeze cât mai multe vizionări în sălile de cinema franțuzești. „Dacă [publicista mea] ascultă această conversație, sper că mă va ajuta să găsesc cel mai mare număr de bilete pentru a viziona filme, pe care le putem obține.” Iar când i se amintește că timpul e scurt, răspunsul lui e simplu. „Dar sunt mexican. E greu să mă oprești.”