O cină relaxantă. Prieteni. Totul părea normal. Apoi, dintr-o secundă în alta, totul s-a transformat într-un coșmar. Pentru Sian Sturgis, o femeie trecută de 50 de ani, clipa aceea a însemnat începutul unui nou calvar, al șaselea, unul care expune un adevăr brutal despre sistemul de sănătate.

Acuzația ei este directă: durerea femeilor e pur și simplu ignorată. Într-o mărturie cutremurătoare publicată de Dailymail, Sian povestește cum a zăcut ore întregi în agonie, deși soluții existau. Nu e vorba de o greșeală medicală, spune ea. Ci de o atitudine generalizată, sistemică. O lipsă de empatie. O incapacitate de a lua în serios suferința unei paciente.

De la o petrecere de vis la agonie pură

Totul a început într-o seară de decembrie, la o petrecere. O zi perfectă, o atmosferă de vis. Apoi, coșmarul. La scurt timp după ce s-au mutat în sufragerie, piciorul drept al lui Sian i-a sărit brusc din articulația șoldului. „Am trecut, în acea clipă, de la o stare de relaxare și fericire absolută la adâncurile disperării,” povestește ea. Nu era doar durerea sfâșietoare. Era și certitudinea îngrozitoare a ceea ce urma.

Era a șasea oară când trecea prin asta. După o protezare totală de șold în 2020, proteza s-a dislocat de trei ori, a urmat o operație de revizuire în 2024, după care s-a mai dislocat de două ori. Știa exact ce o așteaptă. Ore de suferință inutilă.

„Am învățat pe calea cea grea că sistemul medical are o problemă cu durerea. În special cu durerea femeilor. Pur și simplu nu o tratează cu seriozitatea și urgența pe care le cere.”

Ore de așteptare și dureri „ca un șoc electric constant”

Orele care au urmat par desprinse dintr-un film de groază. A zăcut nemișcată pe canapea, plângând, până la 5 dimineața, când a sosit o ambulanță. A primit morfină și a fost dusă la cel mai apropiat spital. Dar lupta abia începea. Descrie durerea ca fiind copleșitoare. „Este atât de intensă încât îneacă orice altceva… ca un șoc electric constant.”

Ajunsă la spital, a primit ore în șir doar paracetamol. A urlat. A implorat. A cerut ajutor. Nimic. Abia târziu, spre seară, i s-a administrat un cocktail de analgezice puternice. Scenariul s-a repetat pe parcursul celor opt zile de spitalizare, cu personalul medical întârziind frecvent administrarea calmantelor. „Alternam între a țipa după ajutor și a plânge în tăcere,” mărturisește Sian. Coincidență? Greu de crezut.

Diferența șocantă: Franța vs. Marea Britanie

Ironia sorții… singura dată când durerea i-a fost tratată cum trebuie a fost în cel mai dramatic moment al ei. În august 2024, șoldul i-a cedat pe un feribot, în drum spre Spania. Ce a urmat a fost o operațiune de salvare spectaculoasă. Legată de o targă, sedată cu morfină și ketamină, a fost ridicată cu frânghii la 12 metri în aer, direct într-un elicopter al Gărzii de Coastă, pe un vânt puternic, și dusă 160 de kilometri mai departe, la un spital militar din Bordeaux, Franța.

Acolo a descoperit o altă lume. „A fost singura îngrijire cu adevărat civilizată pe care am primit-o în toată această saga tristă,” spune ea. Timp de șase zile, nu a fost lăsată „nici măcar un minut în durere și nesupravegheată”. Nimeni nu a așteptat să țipe sau să implore. Durerea ei era o prioritate.

Umilința supremă: testul de sarcină la peste 50 de ani

Sian e convinsă că există o problemă de gen în modul cum e tratată durerea. Durerea bărbaților, crede ea, e asociată istoric cu rănile de pe câmpul de luptă, e văzută ca „eroică” și primește atenție imediată. Problemele femeilor? Tratatate superficial. Momentul cel mai umilitor a venit într-un spital din Kent, în 2023, când, deși trecută de menopauză, i s-a cerut un test de sarcină ca o condiție pentru a primi tratament.

A urmat o procedură chinuitoare și degradantă. „O asistentă a încercat să mă cateterizeze acolo unde zăceam, pe o targă pe un coridor pe unde trecea lumea,” își amintește ea. După cinci încercări dureroase, testul a confirmat, evident, că nu era însărcinată. „De atunci am infecții urinare recurente și sunt sigură că au început în acea zi,” adaugă Sian. Ceea ce o bântuie nu este ghinionul medical, ci cruzimea de a fi lăsată să sufere inutil. „Asta este ceea ce retrăiesc în coșmarurile mele. Numărul de dăți în care am fost lăsată în agonie din pură lipsă de grijă.”