Tot ce trebuie să știi despre criza obezității din România
Aproape 4 din 10 adulți din România sunt obezi, o cifră care plasează țara în mijlocul unei crize de sănătate publică fără precedent. Problema este că, în timp ce statisticile explodează, sistemul sanitar pare complet depășit. România nu are un program național dedicat tratării acestei boli cronice, iar pacienții sunt lăsați să navigheze singuri un labirint de costuri, informații contradictorii și soluții incomplete.
Radiografia unei epidemii tăcute
Cifrele sunt greu de ignorat. Conform celui mai recent Atlas al Obezității, publicat de Organizația Mondială a Sănătății (OMS), 39% dintre adulții români sunt obezi, iar 70% au un indice de masă corporală (IMC) ridicat. Proiecțiile sunt și mai sumbre: până în 2030, peste 10 milioane de români ar putea avea probleme cu greutatea. Vasilica Badea, o pacientă de 52 de ani care cântărește 108 kilograme, descrie o realitate comună pentru milioane de oameni: „Toate legumele sunt cu carne… gătesc cu carne, ciorbe cu carne, sarmale, fripturi… sunt gurmandă.” Întrebată dacă medicii i-au recomandat să slăbească, răspunsul ei este scurt și universal: „Toți”.
La nivel european, situația este la fel de îngrijorătoare. Datele Eurostat din 2022 arată că peste jumătate (50,6%) din populația UE de peste 16 ani este supraponderală. Deși România înregistrează una dintre cele mai scăzute ponderi ale bărbaților obezi (10,2%), tendința generală este de creștere rapidă. Fenomenul este strâns legat de vârstă, atingând un vârf în categoria 65-74 de ani (63,6% supraponderali), și de nivelul de educație, în special la femei, unde un nivel superior de studii se corelează cu o incidență mai mică a obezității.
Situația este dramatică și în rândul tinerilor. „Dacă mergem la copii, acolo este dezastru”, avertizează prof. dr. Dragoș Vinereanu, medic primar cardiolog. Acesta subliniază că obezitatea infantilă duce la o explozie de cazuri de hipertensiune arterială, colesterol mărit și diabet zaharat la vârste fragede. La nivel global, prevalența supraponderalității la copii și adolescenți (5-19 ani) a crescut de la 8% în 1990 la 20% în 2022.
O boală complexă, nu o problemă de voință
Mult timp privită ca un eșec personal, obezitatea este clasificată de OMS drept o boală cronică, complexă și recidivantă. Cauzele sale sunt multifactoriale, rezultând dintr-o interacțiune complexă între genetică, comportament alimentar, factori de mediu și dezechilibre hormonale. Dr. Diana Gunsahin, medic specialist gastroenterolog la DigestMed, explică faptul că, pe lângă aportul caloric crescut și sedentarism, cauzele endocrinologice joacă un rol major: „dezechilibre în secreția de estrogeni, dezechilibre între hormonul foamei și cel al sațietății, excesul de cortizol, creșterea rezistenței la insulină, menopauza.”
Consecințele depășesc cu mult aspectul estetic. Obezitatea crește exponențial riscul de boli cardiovasculare, diabet de tip 2, hipertensiune, AVC și anumite tipuri de cancer. La nivel digestiv, poate provoca steatoză hepatică (ficat gras) și litiază biliară (pietre la vezica biliară), riscul de a dezvolta calculi fiind de trei ori mai mare la o persoană obeză. Tocmai de aceea, abordarea medicală este esențială. O evaluare completă include consultații de gastroenterologie, endocrinologie și nutriție, alături de investigații precum ecografia abdominală și elastografia hepatică, pentru a măsura gradul de fibroză și de încărcare cu grăsime a ficatului.
„Pacientul din România are nevoie de mult mai mult sprijin. Dacă acceptăm ideea că obezitatea e o boală cronică, atunci pentru managementul ei trebuie să existe un program național, așa cum există și pentru alte boli cronice.”
– Prof. dr. Cătălina Poiană, președintele Colegiului Medicilor din România
Sistemul sanitar, depășit de situație
Aici intervine marea problemă a României. În ciuda dimensiunii epidemiei, nu există un program național coerent pentru prevenirea și tratarea obezității. Pacienții nu beneficiază de un parcurs decontat care să includă investigații complete, tratament medicamentos sau chirurgical și, crucial, consiliere psihologică și nutrițională. Prof. dr. Cătălina Poiană, președintele Colegiului Medicilor, a pus punctul pe i: „Faptul că pacientul trebuie să suporte din buzunarul lui intervenția farmacologică sau chirurgicală reprezintă într-adevăr o barieră.”
În lipsa unui cadru organizat, pacienții sunt lăsați să se descurce singuri. Centrele private, precum cele descrise de DigestMed, oferă o abordare multidisciplinară corectă, dar costurile sunt prohibitive pentru majoritatea populației. Aceste centre integrează specialiști din mai multe domenii pentru a crea un plan personalizat, monitorizând atent procesul de slăbire pentru a evita complicații, cum ar fi formarea paradoxală de calculi biliari în cazul unei scăderi rapide în greutate. Fără un astfel de sprijin, mulți români apelează la diete nesupravegheate sau soluții-minune, care adesea eșuează pe termen lung și pot fi periculoase.
Ce urmează: soluții globale și pași locali
La nivel internațional, lupta cu obezitatea se intensifică. OMS a adoptat un „Plan de accelerare pentru oprirea obezității” și a publicat în decembrie 2025 un ghid privind utilizarea terapiilor bazate pe GLP-1 (precum Wegovy) pentru adulți. Aceste medicamente, deși eficiente, nu sunt o soluție magică și trebuie integrate într-un program complex de management al bolii, nu administrate ca tratament de sine stătător. Fără un sistem care să le facă accesibile și să ofere suportul necesar, impactul lor în România va fi limitat la cei care și le pot permite.
OMS subliniază că obezitatea este o responsabilitate societală, nu individuală. Soluțiile reale implică acțiuni multisectoriale: de la reglementarea industriei alimentare și marketingului de produse nesănătoase, la planificare urbană care să încurajeze mișcarea și politici de reducere a sărăciei. Până când România nu va dezvolta propria strategie națională, care să abordeze atât prevenția, cât și tratamentul integrat și accesibil, criza obezității va continua să se adâncească. Costurile, atât cele umane, cât și cele economice, estimate la nivel global la 3 trilioane de dolari anual până în 2030, vor deveni o povară tot mai greu de suportat.
